Zâna zânelor – de Petre Ispirescu (repovestire)

A fost odată, demult, un mare împărat. Și avea împăratul acesta trei fii. Când au devenit flăcăi de însurat, tatăl lor se gândi în fel și chip ce-ar putea face să-și găsească fiecare aleasa inimii. Într-o bună dimineață, împăratul le porunci să-și aducă fiecare arcul și câte o săgeată. Urcară împreună în turnul din grădina palatului și le spuse așa:

-Dragii mei, trageți cu arcul și găsiți-vă norocul acolo unde vă cade săgeata!

Zis și făcut! Fiul cel mare trase și săgeata sa ajunse în palatul unui împărat din vecinătate. Se duse acolo, se însură cu fata acelui împărat și se întoarse la tatăl său. Fiul cel mijlociu nimeri cu săgeata în casa unui boier de seamă al împărăției. Se duse el acolo și reveni cu o soție frumoasă. Fiul cel mic încordă și el arcul și trase cu nădejde. Săgeata urcă mult în înaltul cerului, coborî vijelios și se înfipse într-un copac dintr-o pădure întinsă.

Multă cale străbătu voinicul până să ajungă la poalele acelui copac înalt. Își suflecă mânecile și porni să urce până în vârf. Luă săgeata și coborî gândindu-se că niciun noroc nu-l poate aștepta în acest loc uitat de lume. Când să plece, o bufniță se lăsă pe spinarea lui și-și înfipse bine ghearele. Oricât încercă fiul cel mic să scape de ea, nu reuși cu niciun chip. Dacă văzu el că n-are încotro, își continuă drumul spre casă cu bufnița în spate. Ba chiar, de la o vreme, încă șase bufnițe îl urmară de la mică distanță.

Astfel ajunse în cele din urmă în odaia în care locuia, în palatul tatălui său. Mezinul se întinse pe pat rupt de oboseală. Cele șase bufnițe își găsiră culcuș fiecare pe unde a putut, iar bufnița din spatele său se așeză în pat, lângă dânsul.

În ziua următoare, în zori, fiul cel mic se trezi alături de o zână de o frumusețe orbitoare, iar la capătul patului cu șase slujnice,una mai frumoasă decât alta. Într-un colț al camerei observă șapte piei de bufnițe, așezate una peste alta. Ambii săi părinți au fost uluiți de frumusețea și purtarea cuviincioasă a zânei.

S-a făcut mare petrecere la nunta fiului cel mare. Zâna s-a prins în horă lângă fiul cel mic și s-a așezat la masă tot lângă el. Invitații priveau cu mare mirare frumusețea zânei, iar fiii de împărați și de boieri roiau în jurul slujnicelor. După miezul nopții, fiul el mic merse în camera lui. Zâna, după dânsul.

Mare petrecere s-a făcut și la nunta fiului cel mijlociu. Zâna zânelor a venit și s-a prins din nou în horă lângă fiul cel mic al împăratului care juca mândru nevoie mare cu așa mândrețe lângă el. După ce s-au așezat la masă să se ospăteze, mezinul s-a dus pe furiș în camera lui și-a aruncat în foc pieile de bufniță. Apoi s-a întors la masă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Când zâna zânelor și slujnicele sale au simțit mirosul pieilor arse, s-au ridicat cu toate de la masă și s-au transformat în șapte porumbei. Iar zâna i-a spus fiului cel mic al împăratului:

-Pentru că ai fost nerecunoscător, te las cu bine. Ne-om vedea numai atunci când vei reuși să faci ce n-a reușit încă niciun om pe lume.

Porumbeii s-au ridicat în zbor și au dispărut curând. Fiul împăratului i-a privit ca o stană de piatră, iar a doua zi a plecat hotărât în căutarea logodnicei sale fără de care, știa bine, nu mai putea trăi. Și-n drumul lui a întâlnit munți cu piscuri înalte, văi adânci și păduri neumblate, câmpuri semănate și ape învolburate. Și oricât căută și întrebă, nimeni n-a știut să-i spună nimic din ce voia să afle.

Obosit și mâhnit de nu se poate, se întinse la umbră, într-o vâlcea. Pe neștiute, somnul cel izbăvitor l-a cuprins odihnindu-i puțin oasele chinuite. După o vreme, niște voci răgușite și aprige îl trezesc din somn. Ce să vezi, trei draci se certau cu foc pentru lucrurile primite moștenire de la tătânele lor.

Fiul împăratului intră în vorbă cu ei și află că lucrurile pentru care se certau nu erau ca toate lucrurile. Opincile îl ajută pe cel care se încalță cu ele să pășească pe apă, căciula îl face nevăzut pe cel care și-o pune pe cap, iar biciul îi transformă în stană de piatră pe cei asupra cărora este aruncat.

Voinicul se oferi să-i ajute el la împărțeală, iar dracii s-au învoit bucuroși. El le spuse: Iată, în fața voastră sunt trei munți. Fiecare să fugă în câte unul, iar la semnul meu porniți iute înapoi. Cel care se va întoarce primul la mine va primi toate lucrurile.

Dracii alergară de mama focului și așteptară semnul, fiecare în vârful câte unui munte. Mezinul încălță opincile, puse căciula pe cap și trosni cu biciul spre fiecare drac în parte. Pe loc, aceștia au fost împietriți de puterile sale fermecate. Apoi, o luă din loc. Apucă să facă numai câțiva pași și văzu deasupra lui, în zbor, un stol de șapte porumbei. Fără să mai stea pe gânduri, porni în urmărirea lor. Traversă mări și oceane cu opincile-n picioare, trecu prin pustiuri și ajunse la poalele unui munte cu vârful ascuns printre nori.

Se cățără cu greutate pe stânci și trecu peste râpe până ce ajunse în dreptul unei peșteri. Când intră acolo, rămase ca trăznit. Un palat de o frumusețe nemaivăzută apăru în fața ochilor săi. Cu căciula fermecată pe cap merse pe lângă palat și descoperi o grădina. Iar acolo, ce să vezi, zâna zânelor se plimba împreună cu cele șase slujnice și un băiețel care zburda printre flori și alerga după fluturi, arătându-i mereu câte ceva. Fiul împăratului își simți inima cum tresaltă de bucurie și știu că acela este copilul lor.

Pe înserat, zâna zânelor chemă copilul la masă, iar fiul de împărat se așeză nevăzut între zână și băiat. Bucatele dispăreau cu mare iuțeală pentru că tânărul nu-și mai ostoise foamea demult. În mai multe rânduri, zâna, mirată, trimise să se mai aducă bucate la masă. După ce se sătură, din nebăgare de seamă, își trase puțin căciula de pe cap și copilul îl văzu.

-Mamă, uite-l pe tata!

Atunci își trase căciula de pe cap și se înfățișă dinaintea zânei. Cu mare uimire l-a întâmpinat zâna zânelor căci picior de om nu călcase prin acele locuri. Cu mult dor și multă bucurie se îmbrățișară și-și povestiră toate prin câte trecuseră. Cei trei plecară spre curtea împăratului și fură primiți cu toată cinstea și dragostea. Nuntă mare se făcu de se duse vestea în lume. La scurtă vreme, poporul și oamenii înstăriți îl aleseră împărat în locul tatălui său împovărat de ani. Cu minte luminată și dreaptă judecată conduse împărăția, alături de soția și fiul său. Iar numele său rămase încrustat pe veci în mintea oamenilor.

,

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *