Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos – de Petre Ispirescu (repovestire)

Au fost odată, tare demult, un împărat și o împărăteasă. Ei aveau trei fii și trăiau într-un palat frumos, cu grădini întinse. Împăratului îi plăceau foarte mult florile și, de aceea, de câte ori avea timp, ieșea în grădină să le plivească și să le ude.

De ceva vreme apăruse în fundul grădinii un măr cu trunchi și crengi de aur. Împăratul îl privea crescând din zi în zi și aștepta cu nerăbdare să guste din fructele sale. În fiecare zi, împăratul se oprea în apropierea mărului și-l privea cu atenție din toate părțile, dar florile sale nu se vedeau nicicum.

Într-o bună zi, împăratul vede mărul înmugurind, înflorind, scuturându-se de flori și apărând mere micuțe de aur. Cu cât se însera mai tare, merele se rumeneau văzând cu ochii. Mare bucurie a simțit împăratul la gândul că în dimineața următoare va putea gusta, în sfârșit, din merele sale minunate.

Abia ce apăruseră zorii și împăratul se duse val-vârtej în grădină. Acolo, ce să vezi? Merele, ia-le de unde nu-s! Pomul se pornise să înmugurească din nou, dar roade, ioc! Ca și în ziua trecută, mugurii s-au desfăcut, au apărut florile, s-au scuturat și ele, și s-au ițit merele micuțe. Împăratul s-a liniștit văzând că lucrurile se întâmplă ca și ieri și că nu are altceva de făcut decât să aștepte ziua de mâine pentru a gusta din roadele pomului de aur.

A doua zi, la fel, nici urmă de mere, doar mugurii împodobeau din nou ramurile aurite. Supărat, împăratul a poruncit să se facă de pază și să se prindă hoțul. Și oricine a stat de strajă lângă mărul plin de fructe, nimeni nu a reușit să pună mâna pe hoțul cel viclean.

În fiecare zi totul se petrecea în același fel: mărul înmugurea și înflorea, apăreau merele care se coceau după miezul nopții, dimineața găseau pomul gol. Oricine fura merele, reușea să le fure fără a fi văzut de cineva. Împăratului îi era necaz acum că nici măcar nu văzuse cu ochii săi cum arătau merele bune de mâncat.

Fiii împăratului nu au rămas de piatră. Ei s-au dus în fața părintelui lor și s-au rugat de dânsul să-i lase și pe ei să stea de pază lângă mărul de aur. Cu mare bucurie, împăratul le dădu voie să-și încerce și ei puterile. În prima noapte se puse de strajă fiul cel mare, dar păți și el aceeași rușine ca și cei dinaintea lui. La fel și fiul cel mijlociu, în noaptea următoare.

Fiul cel mic a luat aminte la vorbele fraților săi mai mari. Ei povestiseră că timpul trecuse destul de greu până la miezul nopții, dar apoi un somn adânc i-a cuprins și nimic n-au mai știut de ei până în zori. Apoi s-a rugat și el de tatăl său să-l lase să prindă hoțul merelor. La început împăratul a râs ca de o glumă, dar în cele din urmă s-a lăsat înduplecat de rugămințile mezinului său.

Cum se înseră, luă cu sine tolba cu săgeți, arcul și sabia și merse în grădină. Ca să nu aibă de ce se sprijini, se puse la pândă într-un loc aflat departe de orice ziduri sau pomi. Nu se așeză niciunde, ci se urcă pe buturuga unui păr tăiat nu demult, astfel încât dacă-l apucă somnul să cadă și să se trezească.

Târziu, spre răsăritul zorilor, auzi apropiindu-se un fâlfâit de aripi. Trase o săgeată, încă una și abia după a treia săgeată auzi din nou fâlfâitul, depărtându-se. Când se duse într-un suflet lângă măr putu să vadă că hoțul n-apucase să fure toate merele. Pe jos luceau două pene de aur. Fiul cel mic le ridică și le puse la căciulă.

Puse apoi merele pe o tavă de aur și se arătă în fața tatălui său. Bucuria împăratului a fost fără margini. Trimise să se dea de știre prin toată cetatea că fiul său cel mic a reușit să culeagă mere și să afle că o pasăre este cea care despuia mărul de aur în fiecare noapte.

Fiul cel mic nu se mulțumi numai cu atât. El ceru voie tatălui său să caute hoțul și stărui până când acesta fu de acord să-l lase. Își luă haine de drum, bani de cheltuială, arcul și tolba cu săgeți în spinare și sabia la șold. Lăsă penele de aur în grija mamei sale, își luă rămas bun de la părinți și frați, încălecă și porni în lumea mare.

Merse cale lungă până ce ajunse într-o pustietate. Făcu un scurt popas și merse apoi spre răsărit până ce ajunse într-o pădure întinsă și deasă. Atât de întunecoasă era încât o străbătu căutând drumul pe pipăite. După o vreme, mezinul văzu departe, în fața sa, un lup uriaș, cu fruntea de aramă. Repede, puse săgeata în arc și-l îndreptă spre el.

-Oprește, Făt-Frumos, nu mă omorî, că mult ajutor îți voi putea aduce!

Făt-Frumos lăsă arcul și vorbi cu lupul cel năzdrăvan. Îi povesti tărășenia cu merele de aur și îi spuse că acum este în căutarea hoțului. Lupul cel năzdrăvan îl lămuri că hoțul pe care îl caută este împăratul păsărilor, că vine la furat numai cu cele mai rapide păsări și că se află în împărăția de la marginea pădurii. Îi arătă calea cea mai scurtă și-i dădu o crenguță de merișor.

-Când vei fi în impas, privește merișorul și gândește-te la mine! Într-o clipită voi apărea lângă tine.

Făt-Frumos a pornit la drum, a ieșit în cele din urmă din pădurea întunecoasă și ajunse în cetate. Vorbi cu oamenii din partea locului și află că împăratul păsărilor se află într-o colivie de aur, în grădina împăratului din acele locuri. Cum se înseră, sări zidul acelei grădini pe unde era el mai scund, și înhăță colivia. Dar, ce să vezi? Cum atinse colivia păsărea țipă și pe loc fu înconjurat de o mulțime de păsări care începuseră să țipe, fiecare pe limba ei.

S-au trezit toți slujitorii, chiar și împăratul. Foarte supărat a fost pe Făt-Frumos că n-a venit să-i ceară pasărea cu cinste și omenie și că a găsit cu cale s-o fure ca un tâlhar oarecare. Degeaba Făt-Frumos i-a povestit ce pagubă a făcut tatălui său împăratul păsărilor. Împăratul i-a spus că este nevoit să-l pedepsească cu moartea, așa cum sunt pedepsiți toți hoții din împărăția sa. Doar o faptă deosebită în folosul țării l-ar putea scăpa de o astfel de osândă.

Apoi împăratul s-a gândit mai bine și i-a spus lui Făt-Frumos:

-Dacă îmi vei aduce iapa cea sălbatică pe care o are împăratul vecin, vei scăpa cu fața curată și vei primi și pasărea.

Făt-Frumos se învoi și plecă din nou la drum. Când ajunse la curtea împăratului vecin, se plimbă pe lângă zidurile sale și văzu iapa scoasă la plimbare de doi slujitori. Iapa era albă ca laptele și avea căpăstrul împodobit cu nestemate. Pe înserate, sări zidul într-un loc mai prielnic și se furișă la grajdul iepei. Când luă căpăstrul să o tragă după dânsul, iapa necheză cu o forță nemaipomenită și trezi pe toată lumea. Au sărit slujitorii și l-au dus pe Făt-Frumos în fața împăratului.

Acolo i-a povestit el toate întâmplările care l-au adus la grajdul iepei, iar împăratul i-a spus că numai aducând-o pe Zâna Crăiasă va putea scăpa de pedeapsa cu moartea și cu numele nepătat. Ce să facă Făt-Frumos, s-a învoit s-o aducă pe Zâna Crăiasă. A pornit la drum și, după o vreme, și-a amintit de merișor. L-a scos din sân, l-a privit și s-a gândit la lupul cel năzdrăvan. Cât ai clipi, lupul se arătă lângă el.

Făt-Frumos i-a spus în ce necaz intrase și lupul îi răspunse că treaba e ca și făcută. Au mers împreună spre palatul Zânei Crăiasă. Lupul cel năzdrăvan l-a lăsat pe Făt-Frumos să aștepte într-o pădure din apropiere, iar el se furișă în grădina palatului, lângă o tufă cu trandafiri înfloriți. Cum sta el la pândă, numai ce o vede pe Zână, însoțită de douăzeci și patru de roabe.

Și era frumoasă Zâna, cum nu se poate spune. Părul ei era din aur și lung până la călcâie, pielea albă ca laptele și ochii negri, ca murele. Când se apropie să rupă un trandafir, lupul o prinse zdravăn și-o aduse în goana mare în brațele lui Făt-Frumos care aștepta în pădure. Cei doi tineri se plăcură foarte mult și Zâna hotărî să rămână restul zilelor sale alături de Făt-Frumos.

-Voi face astfel încât să se potrivească totul după dorința voastră! zise lupul.

Și lupul cel năzdrăvan se rostogoli de trei ori și căpătă înfățișarea Zânei Crăiasa. Pe Zâna Crăiasă o lăsară la loc în sigur, într-o poieniță, iar lupul și Făt-Frumos plecară spre curtea împăratului cu iapa sălbatică. O dragoste aprigă puse stăpânire pe împărat și-i dădu iapa lui Făt-Frumos fără prea multe nazuri. Acesta merse cu iapa în poieniță, o puse pe Zână pe iapă și goniră val-vârtej să treacă hotarele împărăției. Între timp, mergând spre biserică pentru cununie, lupul s-a rostogolit din nou de trei ori, își reluă înfățișarea de lup, rânji și sperie împăratul și curtenii și fugi să-i ajungă pe Zâna Crăiasă și Făt-Frumos.

La curtea împăratului cu pasărea făcură la fel. Lupul, preschimbat în iapă, fu dus de căpăstru la împărat. Bucuros, nevoie mare, împăratul luă iapa și-i dărui lui Făt-Frumos pasărea, în colivia sa de aur. Plecă apoi și o luă pe Zâna Crăiasă și iapa sălbatică și porni spre împărăția tatălui său. Lupul făcu pe placul acelui împărat o vreme și-l lăsă să-l călărească în fața oștirii, apoi se rostogoli de trei ori și-și reluă înfățișarea de lup. O rupse la fugă și-l ajunse din urmă pe Făt-Frumos. La despărțire, lupul cel năzdrăvan îi zise:

-Ai primit de această dată tot ce ți-ai dorit, dar nu mai alerga după lucruri peste puterile tale, că nu-ți va fi bine.

La curtea tatălui său, Făt-Frumos fu întâmpinat de toată lumea, cu mic, cu mare. Pentru iapă a fost construit un grajd frumos, iar colivia păsării a fost așezată la loc de cinste în grădină. Au început apoi pregătirile de nuntă. Masa îmbelșugată și veselia de pomină au ținut trei zile și trei nopți. Și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

pustietate– loc puțin umblat, singurătate

căpăstru– curele care se pun pe capul calului pentru a-l duce undeva

roabe– slujnice care muncesc pentru stăpâni fără a fi plătite

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*