Avalanșa de idei a ministrului Andronescu sau vrăjeala neinițiaților

Personajul politic omniprezent Ecaterina Andronescu susține într-un interviu că „societatea merge înainte dacă are mai mulți oameni care produc idei” (interviul aici). Ce fel de idei nu a precizat. Loială propriului său crez, prea-fericitul ministru se dedică unui proiect personal și fără formule chimice: Avalanșa de idei a ministrului Andronescu sau Vrăjeala neinițiaților.

Învățământul preuniversitar este diferit

Învățământul preuniversitar aparține unui registru diferit, dificil de judecat de un obișnuit al mediului academic. Și iată de ce:

  • aici sunt înregimentați toți elevii, indiferent de preocupări, aptitudini, probleme de sănătate sau nivel de dezvoltare intelectuală și emoțională. Selecție există numai la admiterea în liceu sau școli profesionale, dar oricum, toți adolescenții trebuie integrați în unități școlare;
  • relația profesor-elev este fundamental diferită. Educatoarea șterge de multe ori poponeața preșcolarului, învățătorul silabisește împreună cu fiecare școlar, profesorul se lovește de apatia elevilor care nu pot lăsa mobilele din mână. Sunt vârste la care discernământul copilului sau tânărului este în plină formare;
  • există părinți în peisaj. Ai de-a face cu părinți indiferenți, cu părinți iresponsabili sau absenți, cu părinți care te iau de guler dacă le dai teme prea multe sau prea puține, cu părinți care știu totul și mai bine decât oricine, dar și cu părinți de bun-simț care știu să abordeze civilizat un profesor.

Acestea sunt doar câteva dintre aspecte.

Avalanșa de idei andronesciene

1. Programul remedial sau, mai simplu, meditațiile

Soluția pe care doamna ministru Andronescu o scoate din pălăria cu idei este munca suplimentară cu elevii care au înregistrat rezultate nesatisfăcătoare. Meditațiile pot fi de ajutor, dar numai parțial. 2-3 ore pe săptămână ar fi utile acelor elevi care nu sunt sprijiniți de familie. Pentru cei cu dificultăți de învățare este categoric nevoie și de ajutorul specialiștilor.

Raționamentul legat de numărul de ore la catedră a unui învățător a devenit patrimoniu național. Numărul de ore la catedră/săptămână este de minim 15-16, în funcție de clasă. În niciun caz nu este de 13. Și pardon, asta nu a fost alegerea învățătorilor, ci decizia ministerului.

Mi-aș dori s-o văd pe doamna ministru în fața unei clase de ciclu primar, dacă se poate o clasă pregătitoare, sau de ce nu, celebra clasă I. Măcar 2 ore. Ar avea atunci o mică idee despre ce anume vorbește.

Dacă la ciclul primar am putea spune că meditațiile la clasă pot fi incluse în norma didactică, la profesori nu se întâmplă la fel. Ei au minim 18 ore la catedră/săptămână. Orele suplimentare ar fi un excedent.

Oricum ar fi gândit, acest program are neajunsuri. Dacă rămân elevii după cursuri sunt deja obosiți, dacă sunt chemați după-masa există șanse mari să nu mai apară. Nici transportul nu aduce fericire, nici elevilor, și nici profesorilor. Și până la urmă rămâne o perspectivă cantitativă. E nevoie de programe adecvate și specialiști: profesori de sprijin, consilieri școlari, logopezi etc.

2. Evaluarea profesorilor după modelul japonez

Doamna ministru Andronescu este îngrijorată că profesorii din preuniversitar nu dau socoteală în legătură cu activitatea lor. Și hopa, de ce nu am copia sistemul japonez care evaluează profesorii o dată la zece ani!

Impresia domniei sale este greșită. Titularizările se obțin prin concurs, gradele didactice prin inspecții la clasă și examene, celebrele brigăzi generale sau tematice te asistă la clasă și purifică mapele cu kile de hârtie. Inchiziția modernă ( = ARACIP) te arde pe rug ca pe un eretic dacă nu te-ai căptușit cu procese-verbale, rapoarte, formulare, proiecte etc, fiecare cu numărul de înregistrare de rigoare. Numai hârtia igienică a scăpat, deocamdată, fără antet!

Rapoartele de autoevaluare și calificativele primite în fiecare an completează setul instrumentelor de evaluare aplicate cadrele didactice. Dar dacă e s-o luăm pe japoneză, atunci evaluați, dar și plătiți profesorii după tiparul nipon!

3. Dotarea claselor de gimnaziu și liceale cu câte o tablă inteligentă, iar a elevilor cu câte o tabletă

Pentru aceste lucruri trebuie să dispunem de internet, altfel vorbim degeaba. Există încă școli care sunt binecuvântate rar sau aproape deloc cu semnal corespunzător. Apoi, tabletele au durată scurtă de viață. După 2 ani le poți arunca. Ce se întâmplă atunci? Sau ce se întâmplă când elevul își sparge tableta? Nici tabla nu ar fi scutită de neplăceri!

În trecut au mai fost dotate laboratoare de informatică. Chichița a fost că s-au achiziționat softuri de slabă calitate, echipamente hard incomplete (pentru internet trebuiau montate niște adaptoare, dar nu puteai pentru că încălcai termenii certificatului de garanție). O treabă tipic românească.

Așa cum au semnalat și colegii, în multe rânduri, marea problemă rămân consumabilele și echipamentele de strictă necesitate: copiator, imprimantă, coli xerox, dosare, bibliorafturi, capse etc. Profesorul mai aduce de acasă, dar cât să mai aducă? Soluția doamnei ministru pentru această problemă a fost ridicolă: părinții să dezvolte proiecte prin care să obțină finanțare. Păi la noi nici autoritățile nu se pricep prea bine în acest domeniu!

Probleme fără răspuns….cel puțin deocamdată

Un sprijin real ar fi diagnosticarea obligatorie a elevilor cu ritm lent de învățare. Ecaterina Andronescu a cercetat insuficient chestiunea elevilor cu dificultăți de învățare. Dislexia (tulburările nervoase care împiedică citirea fluentă și conștientă) nu este o invenție, nici retardul, hiperactivitatea, ADHD-ul. Acești copii sunt trimiși în clasă și lumea arată cu degetul spre învățător, că nu poate face minuni.

Profesorii sunt tratați ca niște oameni buni la toate. Când sunt pretinse rezultate e corect să creezi și condiții. Nu poți cere performanțe notabile unui cal de tracțiune hrănit cu fân mucegăit. Profesorul se zbate între munca la clasă, nevoile emoționale ale elevilor neglijați de părinți sau răsfățați de aceștia, isteriile unor părinți, atitudinea dictatorială a unor directori, dosariada ministerului, prestația de paznic, asistent medical, profesor de sprijin și chiar îngrijitor în unele momente.

Pentru descurajarea violenței în școli e nevoie, din nou, de psihologi, paznici, chiar și de o prezență mai activă a poliției. Proiectele în care a fost implicată poliția au avut un succes răsunător. Se impune și protejarea profesorilor. Nu e un secret faptul că un pix roșu sau o notă neplăcută pot isca incidente neplăcute sau chiar dramatice. Ca și judecătorul sau gardianul din penitenciar, profesorul trebuie protejat de imixtiunile răuvoitorilor. Statutul de autoritate publică ar pune mai mult pe gânduri eventualii agresori.

Concluzie

Revine totuși întrebarea: în ce direcție ne îndreptăm câtă vreme nu există o strategie pe termen lung agreată de experți, angajații din sistem și partidele politice? După această avalanșă de idei a ministrului Andronescu ce schimbări va opera următorul ministru al educației? Ce idei vor produce oamenii care privesc cu binoclul spre clase?

Numai bine!

Dacă ești interesat/interesată să citești declarațiile doamnei Andronescu caută aici sau aici.

One Reply to “Avalanșa de idei a ministrului Andronescu sau vrăjeala neinițiaților”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*